Luni-Dum.: 07:00 - 17:00
15 nov. 2018

Colocviul internaţional „Întâlnirea cu duhovnicul” la Seminarul Teologic Mănăstirea Neamț

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi organizează, în aceste zile, Colocviul internaţional „Întâlnirea cu duhovnicul”. Ediţia din acest an îi este dedicată „Duhovnicului Bucureştilor” – părintele Sofian Boghiu (1912-2002). Ieri, în prima parte a zilei, după Sfânta Liturghie săvârşită în vechea Catedrală Mitropolitană „Sfântul Gheorghe”, au urmat sesiunile de comunicări, susţinute atât la Iaşi, în Sala „Iustin Moisescu” a Ansamblului Mitropolitan, cât şi la seminarul Mănăstirii Neamţ.
Participanţii s-au închinat în cadrul slujbei Privegherii în cinstea Sfântului Paisie, oficiată în biserica Mănăstirii Neamţ. 
În dimineaţa zilei de 15 noiembrie, în aceleaşi sfânt locaş a fost săvârşită Sfânta Liturghie arhierească, iar după-amiază au fost prezentate ultimele comunicări și concluziile colocviului în sala de festivități în prezența Inaltpreasfințitului Părinte Teofan, invitaților, elevilor și profesorii Seminarului.

13 nov. 2018

Amintiri de după pogribania unui fost profesor al Seminarului – pr. Constantin Mosor

 

Mănăstirea Văratec, 14 noiembrie 2018

M-am cam codit să pornesc la drumul acesta de amintiri, acum la începutul Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, mai ales despre un om cu totul atipic, aşa cum l-am văzut şi caracterizat pe părintele Constantin Mosor, colegul meu, dar şi comparativ cu alţi seminarişti din perioada anilor de studii. Şi, totuşi, am datoria morală să brodez câteva episoade, fiind a doua zi de la pogribania sfinţiei sale, că, doar i-am fost coleg şi am purtat legătura aproape 60 de ani.

Când l-am zărit prima oară, era pe coridorul Seminarului Teologic Ortodox de la Mănăstirea Neamţ, în mijlocul colegilor, având un dialog cu glas înalt, care s-a încheiat cu un fel de răcnet, pentru ca să se înţeleagă cine este mai tare şi mai mare. Îşi impunea argumentele corect şi concret, cu o logică mai presus de înţelesul nostru şcolăresc. Atunci, după ce-l auzisem de la o oarecare distanţă, am înţeles că avem un coleg aparte, cu personalitate conturată şi cu dorul de a o impune celor din jurul său.

După argumentele sonore şi puţin incisive, am înţeles că avea şi un caracter integru, dar cam năvalnic. Aşa a fost încă de la prima vedere, cu atât mai mult cu cât, am văzut că era îmbrăcat impecabil, dar fără să poarte uniformă ca noi, ceilalţi elevi. Am auzit că este din Humuleştii lui Creangă, că ştie limba franceză, pe care o învăţase de la un pension şi că este de neam cilibiu (ales), ceea ce se şi vedea în comportamentul său.

Se vedea de la distanţă uşurinţa cu care îşi însuşea cunoştinţele, iar scrisul de mână era deja format, cu o grafie citibilă, deşi la scris nu eram mai prejos, câştigând în acest sens şi un concurs: Cine scrie mai frumos?, iniţiat de către profesoara mea de limba şi literatura română. Spun asta, aşa, ca să mă laud şi poate că părintele Mosor răbufneşte de acolo, de sub brazdă!

Timpul trecea, noi creşteam şi ne bucuram de libertate la învăţătură, liberi în ţarcul unei şcoli de renume, ctitorită de Veniamin Costachi. Într-o zi, am auzit că elevii, în atâta libertate înţărcuită, au cam început să se grupeze întru bătăi pe rupte. Vestea că elevul Costică Mosor nu poate fi învins se răspândise, iar atunci când căpătai o palmă cât un mosor, ţi se sucea capul şi vibra ca ţambalul. Eu n-am văzut aşa ceva, se spunea, doar. Ba, mai mult, s-a dus vestea că ar fi adevărat şi că pălmuia pe colegii cei mai mari.

Fiind un fel de Cavaler al Dreptăţii – aşa mi se zicea – mi-am pregătit grupul de intervenţie şi-l aşteptam la un loc mai retras, pregătindu-i acolo o capcană, ca să-l biruim, noi, mai mulţi, pe el, unul singur. Se pare că a auzit şi se simţea ameninţat, iar noi mereu îl aşteptam la copcă. Dar era destul de perspicace şi nu ne-a dat prilejul că nu ştiam cum va ieşi. Consemnul era ca să-l prindem noi şi să-l batem bine, că apoi, dacă nu ne ieşea strategia, o încasam noi de ne ieşeau fulgii.

N-a fost să fie! Şi aşa a fost cel mai bine! Nu ne plăcea să ne batem, dar mai ales, nu ne plăcea să fim bătuţi, cu niciun preţ. Deci, stare belicoasă, întârziată şi uitată!

Din viaţa de elev al seminarului, unde l-am avut coleg pe Costică Mosor, care se bucura să-i fie acordată atenţie, îmi amintesc de mama lui, Ecaterina, o gospodină eminentă şi cu o iubire fără seamăn pentru odrasla sa, atât de mult alintată, cu de toate şi mai ales cu preagustoasele plăcinte (numite poale-n brâu), cozonacii cei pufoşi şi aromaţi şi găinile coapte în cuptorul încălzit cu lemne în purpură de foc şi scântei strălucitoare.

Să fi văzut atunci bucuria mamei, la cum privea fiul gustările gustoase, aduse în traista plină ochi. Ca de obicei, după ce le făcusem o vizită acasă, a început a avea o preţuire specială pentru mine, iar când venea la seminar cu bunătăţile binecuvântate, eram cel dintâi întru bucuria comuniunii.

N-am mai gustat niciodată până atunci şi nici de atunci aşa de bune bucate, preparate de mâinile harnice şi iscusite ale mamei lui dragi. Citeam în ochii ei un fel de dramă, spun eu acum, că-l tot privea cum mănâncă, îndemnându-l cu ochii plini de lacrimile ce-i curgeau şirag ca mărgelele de rouă.

Costică Mosor era un spirit liber, mult citit. Deja, cu logică în gândire şi se dorea lider de opinie. Cel mai mult îl durea nedreptatea din şcoală şi era vehement atunci când vreunul dintre profesori îl nedreptăţea pe el, dar şi pe ceilalţi colegi. Aievea avea mânie pe Vasile Irina, profesorul de limba română căruia îi cam demonstra că nu ştie româneşte şi nici nu se comporta ca un dascăl luminat.

Conflictul a persistat până la examenul de sfârşit de an al seminarului. Când Costică Mosor s-a văzut cu toate gata, inclusiv diploma, l-a prins pe Vasile Irina şi l-a cam înghesuit într-un stâlp al coridorului, în văzul tuturor, iar profesorul a început să strige după ajutor! Vestea s-a cam dus peste tot. Era lăudat curajul absolventului, apărător al celor nedreptăţiţi. Aşa înţelegea el!

„Lasă-mă, domnule, în pace! Schimbă subiectul că mă doare capul!”

Drumurile noastre s-au despărţit: el a luat-o la Bucureşti pentru studii universitare, iar eu la Sibiu pentru acelaşi lucru, fiind şi în pastoraţie activ, pentru a împleti teoria cu practica eclesiastică.

Revederea a fost bucuroasă, chiar dacă nu ne-am scris nici o scrisoare, atunci când am venit din Ardeal la Căldăruşani şi apoi la Cernica, mănăstire apropiată de Bucureşti.
Îl vizitam adesea în zona Bisericii Lucaci, unde trona Anton Pann cu nemuritoarea muzică, în ale cărei taine părintele Mosor era ca acasă: un desăvârşit protopsalt, care intona cu toată fiinţa nemuritoarele cântări bisericeşti.

Odată îl aud:
– Calinichi, că aşa-mi spunea, n-ai auzit niciodată o slujbă de înmormântare în 20 de minute, cum facem noi, cu părintele Niţişor Cazacu (secretar patriarhal la patru patriarhi!), el fiind cântăreţ la Batişte, cu Alecu Bădăluţă.
– Nu te cred, nici pe cuvânt! I-am răspuns de îndată.
– Ba, să crezi, că în cele 20 de minute intră şi predica.
Tot m-am gândit cum să fie una ca asta!
– Pot veni la înmormântare să văd minune de scurtare a slujbei, care este considerată o capodoperă?
Zis şi făcut!
Prea era de necrezut.
Mă duc la Cimitirul Ghencea, când aveau o înmormântare. Mai departe puţin, am stat semi-văzut şi am privit şi auzit, o slujbă întocmai pe parcursul celor 20 de minute, fără să se grăbească, respectând structura slujbei şi citind cu glas limpede cele mai importante alcătuiri funebre. În primul rând, se păstra calitatea slujbei şi rămânea în parametrii admişi de tipicul bisericesc.

Când era vorba de dreptăţi şi mai ales de nedreptăţi, sărea ca ars. Se arăta vehement şi necruţător. Avea în firea sa această stare, în mod statornic. L-am auzit de atâtea ori cum aclama împotriva celor care făceau nedreptăţi şi eram atent dacă nu cumva se comportă contrariu acelora pe care le susţinea cu atâta îndârjire.

Ca înfăţişare fizică nu era de lepădat nici din privirile fetelor, care erau îmbătate de frumuseţea lui, dar nici el nu se arăta că ar fi fost cuprins nebunatic în cursa lor amoroasă. Se ferea cu străşnicie ca să nu dea nici măcar de bănuit.

Cât priveşte aria prieteniilor, era şi mai rezervat. Rari erau cei care s-au bucurat de sincera lui prietenie. L-am văzut adesea în preajma lui Dumitru Duinea, coleg la Drept, şi prietenia s-a consolidat pentru întreaga viaţă. Nedespărţit era de Axinte, nemţeanul fermecător ca amic şi mereu vesel (care din păcate a plecat demult la Domnul). Era bun prieten cu colegii, profesorii şi cu o bună parte dintre elevii cărora le-a fost diriginte, avându-i sub oblăduire, dintre care unii aşa de mult l-au iubit de au ajuns să-l imite în gesturi, iar alţii mai cu talent, chiar la voce, cu modulaţiile arhicunoscute.

Cât priveşte casa şi familia, aş putea spune că mereu a avut de reaşezat, nefiind niciodată prea mulţumit: în iureş de gândire, de lucrare, de pregătire, şi tot aşa un neadormit şi un nemulţumit în plină reformare.

Cam tot aşa şi în pregătirea sa personală, precum şi pregătirea didactică în care era totdeauna nou şi atipic.

Apropo, la capitolul pregătire, fiind un absolvent al studiilor de mâna întâi, s-a hotărât ca să fie trimis la studii în străinătate. Văzându-l profesorul conducător de doctorat că iubeşte cercetarea în domeniul istoriei, s-a decis să meargă la Belgrad, în Iugoslavia.
– Domnule, m-am întors de la Belgrad! Nu este de mine aşa universitate, zicea el odată, când veni vorba de doctorat.
– Era bine să cinsteşti alegerea pentru studii în afara ţării!
– Cum, domnule? De la Bucureşti la Belgrad este din pridvor în tindă. Adică, cum? Doar de atâta sunt eu capabil? Dacă era la Paris, la Londra, la Roma sau în altă parte, primeam cu bucurie, dar aşa?!
– S-au gândit că, îmbrăţişând istoria, ţi-a dat posibilitatea să cercetezi arhivele cu documentele istorice, că suntem popoare vecine şi prietene. Erai de mare folos, mai ales ştiind seriozitatea ta de a face lucruri temeinice şi documentate!
– Pentru mine, Calinichi, este un capitol închis!
– Închis-neînchis, istoriografia a pierdut un om de carte şi îmbogăţirea tezaurului arhivistic românesc.
– Lasă-mă, domnule, în pace! Schimbă subiectul că mă doare capul!

Cât priveşte activitatea de păstor de suflete, s-a remarcat prin dragostea de slujbă. Punea inimă puternică în desfăşurarea slujbelor, iar ca predicator a fost un orator şi un logician remarcabil. Se fălea cu aceasta, aşa cu discreţie admisibilă. Noi, ne-am bucurat ascultându-l, iar amicii lui întru slujire din Târgu- Neamţ şi împrejurimi îl cinstesc cu oarecare fascinaţie.

În cele din urmă ale vieţii sale era condescendent cu toată lumea, cu respect pe cât încape. Prieten cred că a fost numai cu sine… nu-şi mai încăpea în sinele său! Zic şi eu aşa într-o doară, ca să mă suduie cei mai buni prieteni ai săi, din vremea celor 75 de ani, cât a vieţuit pe meleagurile pământeşti.
Mai spre apusul vieţii a cam devenit ursuz şi neascultător, mai ales de Calinichi, pe care-l considera prieten vechi, care-l ruga insistent să scrie şi să publice:
– Lasă-mă în pace, Calinichi! Eu abia prididesc cu cititul! N-am vreme de scris, am vreme doar de citit.
– Insist!
– Nu-ţi răci gura, uite, acum citesc cartea… şi n-am timp de vorbit, te sun eu când am puţin timp.

Nu m-a sunat niciodată! Halal prieten! Bine mi-a făcut. Oricum, tot pe a lui o ţinea, aşa că, vorba mea la urechea lui ca nuca de perete pe Valea Argeşului!

Poate are doamna preoteasă Mosor vreo ştire despre lucrările scrise, iar Olivian, teologul, să caute în revistele teologice, seminariile şi studiile publicate în vederea obţinerii titlului de doctor în teologie. Precum şi toate predicile imprimate sau scrise. Poate se ocupă un prieten preot să le adune într-un volum, două, după caz.

La înmormântări, în ultima vreme, m-am obişnuit ca şi ciobanul cu scânteia. Mi se pare atât de firească această trecere… doar strigătul lui Lucian Blaga mă mai înfioară: „Doamne Dumnezeule, opreşte-mi destrămarea!”.

Omul, această minune a lumii, cum o definea Sofocle în Antigona, îl considera prea minunat şi prea artistic şi genial lucrat şi fasonat de mânuţa lui Dumnezeu!

Oare Tu, Doamne Dumnezeule, nu lăcrimezi, văzând cum se destrăma trupeşte capodopera Ta? Că de suflet nu-i bai, el este suflarea Ta şi nu se destramă niciodată!

09 nov. 2018

Părintele profesor Mihai Vizitiu, fost director al Seminarului, la 80 de ani!

Vineri, 9 noiembrie 2018, părintele lect. univ. dr. Mihai Vizitiu, fost cadru didactic al Facultăţii de Teologie din Iaşi, dar şi al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, actualmente slujitor al Parohiei „Adormirea Maicii Domnului” din Târgu Neamţ, a împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani. Momentul a fost încununat cu săvârşirea Sfintei Liturghii joi, 8 noiembrie 2018, la biserica târgnemţeană, iar spre după-amiază a fost oficiată slujba de Te Deum la Biserica „Sfântul Ioan Iacob” de la seminarul nemţean.

În dimineaţa zilei de 8 noiembrie 2018, de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, slujba praznicului a fost oficiată de către părintele profesor Mihai Vizitiu, dimpreună cu soborul slujitor al Parohiei „Adormirea Maicii Domnului” din Târgu Neamţ, alături fiind şi părintele arhim. Hrisostom Rădăşanu, consilier educaţional al Arhiepiscopiei Iaşilor, delegatul Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

La finalul Sfintei Liturghii, părintele Hrisostom Rădăşanu a evidenţiat câteva trăsături ale părintelui profesor, afirmând că printre credincioşii prezenţi se află un mare dar al lui Dumnezeu: „Văzându-l pe părintele profesor astăzi, în mijlocul dumneavoastră, în această sfântă biserică, auzind cuvântul de învăţătură, ţin să felicit din toată inima pentru că aveţi în mijlocul dumneavoastră un bătrân atât de frumos şi pe dinăuntru şi pe dinafară, trimis de Dumnezeu ca dar, pentru a sluji mântuirea sufletelor noastre. Să nu nesocotiţi acest dar şi să vă bucuraţi de el! Vă încurajez, profitaţi de acest mare dar al prezenţei părintelui Mihai Vizitiu, căutând şi cerând de la el şi cuvânt de folos, şi rugăciune, şi povăţuire, căci dacă noi, acolo la Iaşi, ocupaţi fiind cu toate nevoile noastre, am putut să descoperim în părintele Vizitiu un asemenea mare dar, folosindu-ne şi bucurându-ne, iată că după atâta timp îl căutăm pe părintele şi îl cercetăm la aceste momente frumoase de aniversare, cu atât mai mult dumneavoastră, cei care aveţi această mare binecuvântare şi lumină”.

Totodată, părintele consilier a dat citire mesajului transmis de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, părintelui Mihai Vizitiu:

Părinte profesor,

Este un prilej de aleasă bucurie care ne cheamă să plinim cu recunoştinţă şi preţuire lucrarea pe care aţi făcut-o până în prezent ca ostenitor în via Domnului. Aţi fost înzestrat de Dumnezeu cu mulţi talanţi, pe care v-aţi străduit să îi înmulţiţi în toate slujirile care v-au fost încredinţate de-a lungul anilor în Biserică: ca preot, ca profesor şi director al Seminarului Teologic «Veniamin Costachi» de la Mănăstirea Neamţ, ca profesor la Facultatea de Teologie «Dumitru Stăniloae» din Iaşi sau consilier la Sectorul Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor. Generaţiile de elevi sau de studenţi, cărora le-aţi inspirat dragostea pentru Sfânta Scriptură, păstrează vie pasiunea, dăruirea, tactul pedagogic în transmiterea cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, colegii de la Centrul eparhial îşi amintesc cu admiraţie de seriozitatea, meticulozitatea şi pasiunea care vă caracterizau în abordarea oricărei probleme pe care o aveţi de rezolvat. Aflat la acest moment aniversar, vă adresez alese urări de sănătate şi zile îndelungate, rugându-l pe Dumnezeu, Izvorul a toată bunătatea, să vă dăruiască ajutorul Său cel sfânt în lucrarea pe care o săvârşiţi.

Cu preţuire şi binecuvântare,

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Spre după-amiază, la Biserica „Sfântul Ioan Iacob” de la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Neamţ, a fost oficiată Slujba de mulţumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile, în prezenţa Preasfinţitului Părinte Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, a Preasfinţitului Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, a preoţilor profesori şi a elevilor seminarişti.

„Părintele prof. univ. dr. Mihai Vizitiu, ca om, a fost, este şi va rămâne un Om de caracter; ca slujitor, dincolo de valoarea sfinţiei sale vocaţională incontestabilă, în slujire pare a fi contemporan cu veşnicia; ca duhovnic se poate număra, oricând, printre cei mai iscusiţi posibili duhovnici; ca profesor s-a identificat până la contopire cu catedra; ca predicator rămâne un reper; ca scriitor este unul de excepţie, vădind o bună pregătire teologică, patristică, istorică şi filologică; iar ca iconom al patrimoniului spiritual şi material al Bisericii este unul prin excelenţă”, a spus Preasfinţitul Părinte Episcop Calinic Botoşăneanul.

„Este o surpriză plăcută şi vă rog să mă iertaţi că am fost atât de emotiv pentru că am fost luat prin surprindere. Prezenţa aici a atâtor oameni dragi mie şi foşti studenţi de excepţie m-a bucurat deoarece, prin cei peste 1000 de preoţi care mi-au trecut prin mână, am putut să adaug şi eu ceva acolo din modesta mea pregătire teologică. Mă rog Bunului Dumnezeu să vă dăruiască viaţă îndelungată!”, a adăugat spre încheiere, vizibil emoţionat, părintele profesor Mihai Vizitiu.

La finalul evenimentului, invitaţii au dăruit părintelui profesor cadouri, urări şi buchete de flori, dar s-au realizat şi câteva fotografii de grup. (sursa: Ziarul Lumina)

05 nov. 2018

5 noiembrie – Ziua marelui scriitor Mihail Sadoveanu

Astăzi, 5 noiembrie 2018, la Seminarul Teologic Ortodox “Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț a avut loc o manifestare dedicată sărbătoririi a 138 de ani de la nașterea marelui scriitor Mihail Sadoveanu.

La  manifestare au participat profesori  si elevi ai Seminarului care  au prezentat materiale despre  viața și activitatea literară a prozatorului. Invitat special a fost părintele profesor Mihail Daniliuc, egumen al Schitului  Vovidenia și custode al Muzeului  Mihail Sadoveanu.

Programul, coordonat de doamna Prof. Grigore Cristina, a cuprins un material care privește viața scriitorului prezentat de elevul Fabian Vacariu de la clasa a X-a Teologie Pastorală. Crâmpeie din monumentala sa operă au prezentat elevii Luca Ioan, Carp Andrei –Cristian iar elevul Zancu Ioachim a pus în lumină câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut pe Sadoveanu. Elevii Puiu Alexandru și Maxim Gabriel de la clasa a IX-a Pastorală au  citit câte un referat despre natură în opera sadoveniană  și au recitat o poezie scrisă de Nicolae Labiș închinată scriitorului. Ei au fost îndrumați de d-ra prof. Panaite Laura. Lumea scrierilor sadoveniene a fost transpusă în desene de elevii Boboc Claudiu, Ciocoiu Lucia, Covasan Ionela, din clasa a IX-a Patrimoniu Cultural, coordonați de d-na Prof. Grădinaru Oana. O expoziție cu cărți scrise de Sadoveanu a fost realizată de doamna bibliotecar Oltea Mihoc.

Activitatea s-a încheiat prin îndemnul adresat elevilor de către părintele director  Viorel Romus Laiu de a descoperi, prin citirea scrierilor sadoveniene, individualitatea distinctă în literatura română și universală a celui ce este considerat „Ceahlăul literaturii române”.

05 nov. 2018

Proiectul „Valori culturale românești” la a XX-a ediție

În această frumoasă toamnă de An Centenar 2018, elevi și profesori de la două școli de tradiție din Iași și de la Mănăstirea Neamț se reunesc în capitala Moldovei cu prilejul celei de a XX- a ediții a Proiectului educațional interjudețean „Valori Culturale Românești”. Această ediție se va desfășura în perioada 9-11 noiembrie și este găzduită de către Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Iași.
Proiectul se desfașoară sub egida Ministerului Educației Naționale și a Inspectoratelor Școlare Județene Iași și Neamț și este înscris în programul manifestarilor naționale organizate în anul școlar 2018-2019. Aceasta întâlnire de suflet se organizează cu binecuvântarea Inaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și pune în dialog cultural peste 120 de elevi ai Colegiului „Mihai Eminescu” și ai Seminarului Teologic Ortodox „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț sub semnul credinței, patriotismului și spiritualității.
Proiectul își propune ca prin activități științifice, artistice și sportive, să dezvolte sentimentul apartenenței și identității românești, stimulând cooperarea și intrajutorarea între tineri . O direcție prioritară a proiectului este încurajarea creativității și a interesului pentru cercetarea și cunoașterea personalităților care au ilustrat istoria națională și activitatea Bisericii Ortodoxe Române. Totodată, prin cercetarea evenimentelor care au influentat evoluția romanilor în spațiul est-european, proiectul insistă pe prezentarea obiectivă, în spiritul adevărului istoric a contribuției românilor la moștenirea culturală a Europei.